Îmi
amintesc cu-atâta drag de
bunicii mei,
Iar
gându' mă
duce adesea la drumul spre Rădeni-
Când
mama ne trezea în zori, să
reuşim la tren,
Apoi
din Chişinău
urcam în altul, înghesuiţi
ca-n “plen”.
Dupa
trei ore coboram, ne ridicam, în
sus, pe deal,
Iar
dacă ploaia ne prindea, în
ciubote pe glod lunecam.
Mergeam
o vreme prin pădure,
popasuri nu făceam,
Până'n
sfârşit
'n Rădenii Vechi- obosite-
ajungeam.
Atât
de blândă
şi duioasă-
bunica ne-aştepta,
Cu
părul strâns
sub o batistă, la poartă
ne-ntâlnea,
În
căsuţa-n
albastru văruita, lângă
soba ce- ncălzea -
Pe
dată ne- aşeza
pe la masă: cred că
trei zile gătea.
De
obicei-i vizitam de Paşte
şi-n cămară
găseam:
Mulţi
cozonaci şi pască
cu surioara miroseam
Bunicul,
seara, “uţa”ne dădea
: atâta fericire-n casă
Ce
simplă era viaţa
atunci, şi-atâta
de frumoasă.
Se
întâmpla
uneori că mama pe tata îl
convingea
Şi
vara, fericite, plecam la bunici cu maşina;
Mama
ne cânta din când
în când
câte ceva,
Drumu-mi
se părea mai scurt şi
timpul repede trecea.
Bunica,
ca de obicei, la poartă, cu
drag ne-ntâlnea,
Lumina
focului din sobă în
ochii ei frumos juca;
Şorcovul
bătrân
din ogradă, totu-n jur
colora,
În
casă cânta
radioul şi-un ceas pe perete
veghea;
Apoi
bunicul prune uscate din cămară
scotea,
Şi
fericit, cu tăticu, toată
seara vorbea.
Atunci
când plecam, bunicii, iar
singuri rămâneau,
Cu
lacrimi şi dor scrisori, de
la mama, aşteptau.
Au
trecut peste 17ani de când
bunicii nu mai sânt,
Iar
mie mi-e dor de soba şi de
blândul lor cuvânt.
Şorcovu-i
tăiat demult, iar pe prispă şi la poartă
-
Nimeni
în batistă
nouă nu ne mai aşteaptă.
*şorcov
- dudă
