Bunicii mei din Rădenii Vechi

Îmi amintesc cu-atâta drag de bunicii mei,

Iar gându' mă duce adesea la drumul spre Rădeni-

Când mama ne trezea în zori, să reuşim la tren,

Apoi din Chişinău urcam în altul, înghesuiţi ca-n “plen”.

Dupa trei ore coboram, ne ridicam, în sus, pe deal,

Iar dacă ploaia ne prindea, în ciubote pe glod lunecam.

Mergeam o vreme prin pădure, popasuri nu făceam,

Până'n sfârşit 'n Rădenii Vechi- obosite- ajungeam.

Atât de blândă şi duioasă- bunica ne-aştepta,

Cu părul strâns sub o batistă, la poartă ne-ntâlnea,

În căsuţa-n albastru văruita, lângă soba ce- ncălzea -

Pe dată ne- aşeza pe la masă: cred că trei zile gătea.

De obicei-i vizitam de Paşte şi-n cămară găseam:

Mulţi cozonaci şi pască cu surioara miroseam

Bunicul, seara, “uţa”ne dădea : atâta fericire-n casă

Ce simplă era viaţa atunci, şi-atâta de frumoasă.

Se întâmpla uneori că mama pe tata îl convingea

Şi vara, fericite, plecam la bunici cu maşina;

Mama ne cânta din când în când câte ceva,

Drumu-mi se părea mai scurt şi timpul repede trecea.

Bunica, ca de obicei, la poartă, cu drag ne-ntâlnea,

Lumina focului din sobă în ochii ei frumos juca;

Şorcovul bătrân din ogradă, totu-n jur colora,

În casă cânta radioul şi-un ceas pe perete veghea;

Apoi bunicul prune uscate din cămară scotea,

Şi fericit, cu tăticu, toată seara vorbea.

Atunci când plecam, bunicii, iar singuri rămâneau,

Cu lacrimi şi dor scrisori, de la mama, aşteptau.

Au trecut peste 17ani de când bunicii nu mai sânt,

Iar mie mi-e dor de soba şi de blândul lor cuvânt.

Şorcovu-i tăiat demult, iar pe prispă şi la poartă -

Nimeni în batistă nouă nu ne mai aşteaptă.

*şorcov - dudă

Desculţă calc prin fulgii

Desculţă calc prin fulgii,

răsturnaţi de iarnă;

ţesute gânduri triste,

încearcă sa mă cearnă...

dureri se strâng sub talpă,

arzând de dor ninsoarea;

în calea iernii sparte,

rămane doar uitarea...

în mersul meu adorm tăceri,

îngheţate pe deplin;

şi în gânduri nesfârsite-

se preschimbă în suspin...

sub paşii mei atâta alb,

frânt, s-a irosit;

când în doruri incolore-

nu eşti de găsit.

Dor plumbuit de ger

Dantele de-ntuneric, gravate de ninsoare,

Aştern în iarna surdă fulgi ciufuliţi de ger;

În insomnii de vânt, suspină-n singurare:

Pe-aleia spulberată, un Dor tăcut, stingher!

Clipele- efemere îngheaţă-n nepăsare-

Secunde plumbuite în vechiul felinar;

Ninsoarea cerne Dorul, ce roagă îndurare!

Sub paşii-nzepeziţi, ai timpului hoinar!

Se risipesc în rânduri, zăpezi fără cuvinte,

Încărunţeşte Dorul, plumbuit de ger;

Îngheţuri, pretutindeni, nu îşi aduc aminte

De gândurile ninse, ce-n aşteptare pier!